Fugi iute cu gândul în vârful dealului, ca să mai cuprinzi o dată satul copilăriei. Îţi pocnesc urechile de frig, atât de proaspătă e amintirea! Auzi până şi chiotele copiilor de pe dealul dinspre biserică, atunci când îşi dau drumul cu sania de lemn pe derdeluşul care se înclină lin spre grădina lui 'Nea Vasile, unde nu mai e de mult niciun gard, pentru ca cei mici să nu-şi oprească, prea brusc, zburarea. Auzi şi lătratul câinilor din vecini, cu stăpân şi bătătură în subordine. Ţi-aminteşti parcă şi toaca bătând, apoi cum se înserează şi se pornesc colindele să umple uliţele... Dacă strângi pleoapele mai bine, simţi izul merelor coapte pe care le punea bunica pe sobă, al zăpezii îngheţate în lâna din care a croşetat mama pantalonii gri-petrol, al cozonacului cu nucă şi al veşniciei! Apoi se face brusc linişte, cald şi miroase a brad! De sărbători ne întoarcem întodeauna acasă! Măcar în gând...

Pentru ca de prea multa vreme nu mai primim in casuta postală decat facturi si materiale promotionale / Pentru ca stim din ce in ce mai bine sa tastam si din ce in ce mai prost sa scriem. Pentru ca avem nevoie de gesturi duioase, personale, firesti, naturale. E vremea regasirii! Scriem cu mana si trimitem vesti, doruri si povesti de bine, celor dragi.

Într-o noapte s-a terminat firul de lână din suveică! Bătrâna s-a ridicat de la război, şi-a spus rugăciunea şi s-a pus să doarmă! Nu s-a mai trezit niciodată. Prietenele ei au plâns-o câteva zile, apoi una dintre ele s-a luminat brusc: „Fetelor, Măria o plecat să îmbrace Raiul cu ţesături de-ale noastre!”  Câteva săptămâni mai târziu, alta se pregătea de ducă. Suratele stăteau înlăcrimate la căpătâiul ei: „Nu mai plângeţi, tu! Mă duc să-i duc Măriei nişte ştergare cu rujuliţe, ca să gătim Cerul. Auzi, Veto... când vii, să iei şi tu câteva chindeauă cu dantele d'elea de-ale tale, că degeaba le ţii la naftalină în ladă; aici nu ţi le mai preţuieşte nimeni şi ţi le mâncă moliile!” Veta îi zâmbeşte printre lacrimi: „Grăbeşte-te, soro, că, dacă mai stai mult, te prinde noru-ta din urmă şi umple Raiul de plastice!” S-au dus toate, pe rând! Au umplut lumea cealaltă cu frumuseţi fără seamăn, în timp ce asta aproape s-a golit de ele. Din când în când ne mai trimit şi nouă câte un model. Pe care ar trebui să îl facem icoană!

Pentru ca de prea multa vreme nu mai primim in casuta postală decat facturi si materiale promotionale / Pentru ca stim din ce in ce mai bine sa tastam si din ce in ce mai prost sa scriem. Pentru ca avem nevoie de gesturi duioase, personale, firesti, naturale. E vremea regasirii! Scriem cu mana si trimitem vesti, doruri si povesti de bine, celor dragi.

Toată viaţa s-au ţinut de mână şi, vreme de mai bine de 50 de ani, Tătucu i-a adus Mamei Ieta, în fiecare zi, câte un bucheţel cu flori de câmp, pe care ea le punea în acelaşi pahar vechi, primit în dar la nunta lor! Uneori o mai cadorisea şi cu câte un batic, turtă dulce sau odicolon de la târg! Femeia avea grijă de el ca de ochii din cap! Tătucu s-a prăpădit într-o zi frumoasă, aşteptând să se întoarcă un nepot de la oraş. Îi dădea bani la fiecare pensie ca să îi cumpere, măcar o dată pe săptămână, flori. Să aibă pentru femeia lui, acum când nu se mai putea urca pe dealuri! După asta, Mama Ieta a plecat în Canada, la copii. Casa era prea goală fără omul ei! A luat cu ea şi paharul vechi, în care a pus toată viaţa flori de câmp şi l-a transformat în candelă...

Prin părţile noastre, masa-i sfântă! Erau vremuri în care nu se afla gospădărie fără pod în care atârnau slănina şi cârnaţii, casă fără o putină cu brânză, chimniţă fără murături, curte făr’ un cuptor de pită, grădină fără ceapă roşie şi gazdă făr’ un pahar de rachiu pregătit pentru oaspeţi. Acum, dacă ne bucură musafirii, încă le punem dinainte aceleaşi merinde. Pe lângă ele, o ulcică cu lapte proaspăt muls şi-o scovardă cu gem, iar iarna, nelipsitele mere coapte şi cozonac de casă. Cine vrea să cunoască lumea asta parcă din poveşti, să treacă pragul unei case de pe la noi şi să se aşeze, în tihnă, la masă. Prin părţile noastre, totul  începe c-un „Tatăl Nostru" şi cu semnul crucii peste pita de casă. După aceea timpul se opreşte în loc, iar lumea se rostogoleşte domol, firesc, fără să se mai grăbească, hăituită, spre nicăieri. Pe la noi masa-i masă, aşa cum casa-i casă, neamu-i neam şi rânduiala rânduială!

Pentru ca de prea multa vreme nu mai primim in casuta postală decat facturi si materiale promotionale / Pentru ca stim din ce in ce mai bine sa tastam si din ce in ce mai prost sa scriem.

Pentru ca avem nevoie de gesturi duioase, personale, firesti, naturale. E vremea regasirii! Scriem cu mana si trimitem vesti, doruri si povesti de bine, celor dragi.